Hotărâre judecătorească

În limbaj comun, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul final al judecăţii şi reprezintă actul de dispoziţie al instanţei de judecată cu privire la pretenţiile deduse judecăţii.

Hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: hotărârea trebuie adoptată de o instanţă; hotărârea trebuie dată cu respectarea principiului continuităţii, adică de către acei judecători care au participat la punerea concluziilor în fond, şi nu în ultimul rând hotărârea trebuie dată cu respectarea principiului secretului deliberării, adică fără participarea părţilor sau a altor persoane. În cazul unui complet alcătuit din mai mulţi judecători, hotărârea trebuie adoptată cu majoritate, iar dacă nu se realizează majoritatea se constituie un complet de divergenţă, prin intrarea în complet şi a preşedintelui instanţei sau a unui judecător desemnat de preşedinte.

Măsurile dispuse de către instanţa de judecată în cursul judecăţii se dispun tot prin hotărâri. Hotărârile prin care instanţele de judecată soluţionează cauza atunci când aceasta se judecă în prima instanţă, adică pentru prima oară, se numesc sentinţe. Cele prin care se soluţionează apelul şi recursul se numesc decizii.

Toate celelalte hotărâri pronunţate de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri.

În principiu, judecătorii nu sunt legaţi prin aceste încheieri, adică pot reveni asupra măsurilor dispuse anterior. Asemenea încheieri se numesc preparatorii, adică pregătesc darea hotărârii, iar din cuprinsul lor nu se poate anticipa soluţia.

Instanţele pot pronunţa şi încheieri cu privire la care nu mai pot reveni, denumite încheieri interlocutorii. Asemenea încheieri, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei.

Orice dispoziţie luată de instanţă prin încheierile premergătoare va fi motivată. Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

Legea prevede că hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedintă publică.

Hotărârea trebuie să fie întocmită în forma scrisă şi se compune din trei părţi: practica care este partea introductivă a hotărârii, considerentele (motivarea) şi dispozitivul ce reprezintă soluţia propriu-zisă pronunţată de către instanţa de judecată cu prilejul deliberării.

Hotărârea se întocmeşte în două exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celalalt se depune la dosarul (mapă) de hotărâri a instanţei.

Hotărârea se va comunica părţilor, în copie, după redactarea motivării de către judecător. Hotărârea judecătorească constituie titlu executoriu, dar pentru ca ea să poată fi pusă în executare silită trebuie îndeplinită formalitatea învestirii cu formula executorie.

Învestirea se va face de către prima instanţă care a soluţionat fondul şi se va face la cererea creditorului prin intermediul executorului judecătoresc. Executorul prezintă cererea instanţei împreună cu titlul executoriu.