Mai mult decat imobiliare!
Zona:

Calea Victoriei

Localizare

Calea Victoriei este una dintre cele mai vechi şi importante artere bucureştene, situatã chiar în centrul oraşului. Iniţial (în anul 1692), când a fost inauguratã de Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţãrii Româneşti, strada se numea Podul Mogoşoaiei şi avea rolul de a lega moşia voievodului, Mogoşoaia, de palatul domnesc. Pornea din zona curţii domneşti, din apropierea vechiului traseu al râului Dâmboviţa, şi, urmând un traseu sinuos, fãcea legãtura cu reşedinţa de varã de la Mogoşoaia. Noua arterã a devenit drumul principal al capitalei, de-a lungul cãruia au fost construite casele marilor boieri ai ţãrii, biserici, hanuri, hoteluri, prãvãlii, magazine de lux, cafenele şi instituţii de stat.

Istoric


În evoluţia Bucureştiului spre o capitalã modernã, Calea Victoriei a fost acoperitã cu bârne mari, din stejar. Sub acest înveliş au fost amenajate canalele de scurgere a apelor pluviale şi chiar cele menajere. Fãcând o conexiune între cele douã funcţiuni, a apãrut şi denumirea sub care a fost cunoscutã în aceea perioadã: Calea Mogoşoaiei. Dezvoltarea a continuat, astfel cã, la începutul secolului al XVIII-lea, strada era luminatã cu şomoioage îmbibate cu pãcurã sau rãşinã. Mai târziu, în timpul domniei lui Grigore Ghica, a fost pavatã cu piatrã, iar în 1882 au apãrut primele instalaţii electrice din Bucureşti, în faţa Palatului Regal.

 Denumirea actualã (Calea Victoriei) i-a fost atribuitã în 1878, dupã victoriile oştilor noastre în Rãzboiul Ruso-Turc din 1877-1878 şi declararea independenţei României. Pe o lungime de 3,25 km, pe ambele pãrţi ale acestei strãzi importante din Bucureşti, se regãseşte întreaga istorie a capitalei şi a ţãrii. Ea se oglindeşte în clãdirile de aici, care însã, din pãcate, nu sunt toate renovate şi bine întreţinute. În prezent, aceastã arterã de circulaţie începe din Splaiul Independenţei (Piaţa Naţiunile Unite - fostã Piaţa Senatului) cu una dintre clãdirile importante, care a fost construitã în perioada interbelicã şi care este cunoscutã cu denumirea de blocul Agricola. Aceasta adãposteşte spaţii comerciale, birouri şi locuinţe, are un caracter complex şi este situatã la începutul strãzii, exprimând caracterul întregii cãi.

Câteva sute de metri mai sus gãsim Muzeul Naţional de Istorie a României, construit la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a adãposti sediul central al Poştei Române, devenind muzeu în 1971. Clãdirea C.E.C.-ului (prima bancã popularã) se aflã vizavi pe locul unde altãdatã se afla mânãstirea Sfântul Ioan cel Mare. Datând din secolul al XVI-lea, aceasta din urmã a fost restauratã de Constantin Brâncoveanu, între 1702 şi 1703, pentru ca, în 1875, dupã ce s-a degradat, sã fie demolatã. În anul 1900 a fost ridicatã actuala clãdire dupã planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Intersectarea Cãii Victoriei cu str. Lipscani, arterã comercialã cu o tradiţie îndelungatã în acest sens, a fãcut loc primului „supermarket" din Bucureşti (magazinul Victoria).

În urma tragediei de pe data de 4 martie 1977 - cutremurul devastator -, au dispãrut multe clãdiri din capitalã, printre care şi unul dintre cele mai vechi hoteluri din Bucureşti. Spaţiul liber, rãmas în urma prãbuşirii acestei construcţii, a fost ocupat, abia dupã 1990, de o clãdire modernã, din beton şi sticlã, cu spaţii pentru birouri, contestatã şi admiratã în acelaşi timp (fostul sediu Bancorex). Cel mai controversat aspect al acestui subiect este amplasarea chiar lângã clãdirea C.E.C.-ului. Mulţi dintre bucureşteni sau arhitecţi au fost deranjaţi de alãturarea modern-tradiţional. Totuşi, exista o similitudine între aceastã construcţie şi Palatul Telefoanelor, ridicat în perioada interbelicã. Legãtura dintre ele este controversa pe care au iscat-o în perioada în care au fost realizate.

 Pânã sã ajungem la Palatul Telefoanelor, pe aceeaşi parte a strãzii se aflã un alt imobil important: Cercul Militar Naţional. El gãzduieşte instituţia centralã de culturã a Armatei Române. Lucrãrile de construcţie au fost începute în 1911, deşi terenul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încã din 1898. Proiectantul principal a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, care a colaborat cu V. Ştefãnescu şi E. Doneaud. Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mãnãstiri Sãrindar, pe un teren mlãştinos, şi inaugurat în 1923 de regele Ferdinand I şi Regina Maria a României. În perioada comunistã, inscripţia „Cercul Militar" de pe frontispiciul clãdirii a fost înlocuitã cu „Casa Centralã a Armatei", iar dupã 1989 - cu „Cercul Militar Naţional".

Pe colţul celãlalt al intersecţiei dintre Calea Victoriei şi bd. Regina Elisabeta este Grand Hotel du Boulevard. În 1865, omul de afaceri Jacques Herdan a cumpãrat terenul şi a început construcţia unui hotel dupã planurile arhitectului Alexandru Orãscu. Clãdirea, numitã Hotel Herdan, a fost inauguratã în 1871 (dupã alte surse, a început sã funcţioneze în 1873). Începând cu anul 1877, i-a fost schimbat numele în Grand Hotel du Boulevard, fiind primul hotel bucureştean alimentat cu apã curentã. Imediat, lângã Palatul Telefoanelor, era amplasatã vechea clãdire a Teatrului Naţional, inauguratã în 1852 şi distrusã într-un bombardament de la sfârşitul celui de-al doilea rãzboi mondial. În locul ei a fost finalizat, anul trecut, hotelul Novotel.

Vizavi de Cercul Militar Naţional se aflã celebra cafenea Casa Capşa. În 1852 a fost înfiinţatã de Grigore Capşa cofetãria „La doi fraţi, Anton şi Vasile Capşa". Deschiderea a fost fãcutã în fostul Han Damari, peste drum de biserica Zlãtari, dar a fost mutatã repede în casa Slãtineanu, unde este şi azi. Era un loc de întâlnire frecventat de personalitãţile politice marcante ale vremii. În 1886, Grigore Capşa a deschis un hotel şi a inaugurat vestita cafenea, care a devenit cel mai important punct de întâlnire a personalitãţilor politice româneşti şi internaţionale, a celor gazetãreşti, culturale şi artistice, dar şi a celor mai frumoase femei din epocã. Dupã 1932 a devenit cafeneaua scriitorilor şi artiştilor. În 2003 a fost redeschis şi hotelul. În imediata vecinãtate se aflã Teatrul Odeon care funcţioneazã într-o clãdire inauguratã în 1911, situatã pe locul unei foste case a lui Costache Ghica. Dupã 1946, în aceastã clãdire a funcţionat Teatrul Muncitoresc C.F.R. Giuleşti (sala Majestic), care, dupã 1990, a devenit Teatrul Odeon.

Puţin mai sus se gãseşte Piaţa Revoluţiei, flancatã de alte construcţii impunãtoare. Una dintre ele este Muzeul Naţional de Artã al României. La început, aici era casa somptuoasã a stolnicului Dinicu Golescu, care, în 1837, a devenit Curtea Domneascã a lui Alexandru Ghica Vodã. Între 1859 şi 1866, aici, a locuit Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor Unite. Din acest an a devenit locuinţa domnitorului Carol I, însã, în 1926, corpul central a fost distrus de un incendiu. Astfel, a fost necesarã înlocuirea ei, ca atare fiind dãrâmatã. Palatul Regal, în forma literei „U", a fost construit pe acel teren şi finalizat în 1937. În timpul Revoluţiei din 1989, muzeul a fost incendiat.

 Tot în Piaţa Revoluţiei se aflã Palatul Senatului - un edificiu în stil neoclasic, în formã de „U". Iniţial a gãzduit Consiliul de Miniştri, apoi - sediul Comitetului Central al P.C.R., iar în prezent - Senatul României. Aceasta este clãdirea de pe care a decolat elicopterul lui Nicolae Ceauşescu, pe 22 decembrie 1989. În aceeaşi piaţã, vizavi de Muzeul Naţional de Artã, se gãseşte şi Biblioteca Centralã Universitarã. Ea a fost construitã pe locul cumpãrat de regele Carol I şi proiectatã de arhitectul francez Paul Gottereau, fiind finalizatã în 1893 şi numindu-se Fundaţia Universitarã Carol I. În 1895, dupã dotare şi amenajare, a fost inauguratã de rege, în 1911 a fost extinsã, iar în 1914 a fost datã în folosinţã. În timpul Revoluţiei din 1989, clãdirea a fost incendiatã, pierzâdu-se fondul de cãrţi rare. În 1990 au început lucrãrile de reconstrucţie şi modernizare a bibliotecii, redeschisã în 2001.

 Piaţa Revoluţiei (fosta Piaţã a Palatului) adãposteşte şi Ateneul Român, ridicat pe locul care a aparţinut familiei Vãcãreştilor. Acesta a început sã fie construit în 1886, o parte din fonduri fiind adunatã prin subscripţie publicã, la îndemnul „Daţi un leu pentru Ateneu!". Planurile au fost realizate de arhitectul francez Albert Galleron, fiind folositã fundaţia deja turnatã a manejului început de „Societatea Equestra Românã". Sala de concerte are 600 de locuri şi 52 de loje (pe vremuri, aici se afla şi Pinacoteca Statului). În faţa edificiului este amenajat un scuar care poartã denumirea de Piaţa George Enescu. Aici este amplasatã statuia lui Mihai Eminescu, realizatã de Gheorghe Anghel. În spatele Muzeului de Artã, spre str. Ion Câmpineanu, între 1959 şi 1960, a fost construitã Sala Mare a Palatului, cu o capacitate de 4.060 locuri, o formã de amfiteatru şi un regim de înãlţime de P+2E. Începând cu 2007, va fi renovatã timp de cel puţin doi ani.

Administraţie şi economie


Planurile municipalitãţii includ de ceva vreme restructurarea totalã a Pieţei Revoluţiei. Proiectul, realizat încã din 1997 şi susţinut de Ordinul Arhitecţilor din România, prevede împãrţirea zonei în trei piaţete cu identitate aparte despãrţite de douã construcţii noi. Piaţetele vor fi amplasate astfel: una la Ateneul Român, alta între Palatul Regal şi Biblioteca Naţionalã, iar cealaltã în faţa Ministerului Aministraţiei şi Internelor. Macheta proiectului aratã cã cele douã clãdiri (Filarmonica Municipiului Bucureşti şi Muzeul Revoluţiei Române) vor avea înãlţimi de 30 m. Unul va fi amplasat pe platoul din faţa ministerului, iar altul în parcarea din faţa fostului restaurant Cina.

Primãria doreşte ca piaţa sã devinã un spaţiu public unde sã avem parte de agrement, magazine şi plimbare activã. Din pãcate proiectul este foarte controversat şi tãrãgãneazã de foarte multã vreme.

La intersecţia dintre strãzile Ştirbei Vodã şi H. M. Berthelot, în deceniul al IX-lea al secolului trecut, a fost construit unul dintre marile complexe hoteliere (Hotel Bucureşti), amplasat pe locul renumitului Hotel Splendid din anii '40. Trecând de intersecţia cu una dintre strãzile create între anii 1980 şi 1990, cunoscutã astãzi ca bd. Dacia, ajungem la clãdirea Academiei Române. Ea a fost construitã în 1936, dupã planurile arhitectului Duiliu Marcu. Puţin mai departe descoperim Muzeul George Enescu (fostul Palat Cantacuzino), realizat dupã planurile arhitectului I. D. Berindei, în stilul baroc francez Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, poreclit „Nababul" (datoritã averii sale fabuloase). Dupã moartea acestuia din urmã, clãdirea a revenit fiului sãu, Mihai, care a lãsat-o prin testament soţiei sale, Maruca, recãsãtoritã în 1939 cu George Enescu. În preajma celui de-al doilea rãzboi mondial, a gãzduit preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar în 1956 a devenit Muzeul Memorial George Enescu.

Având în vedere spaţiul restrâns al acestei artere de circulaţie importante, obiectivele noi pot fi realizate numai prin eliminarea celor vechi. Pe Calea Victoriei pot fi admirate clãdiri de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din prima parte a secolului al XX-lea, din perioada interbelicã, din anii '50 sau '80, dar şi contemporane. Aceastã stradã a fost, este şi va fi o îmbinare de stiluri arhitecturale şi totodatã o carte de istorie a Bucurestiului. Artera se termina în Piaţa Victoriei, în faţa sediului Guvernului României. Se poate spune cã aceastã zonã reprezintã chintesenţa Cãii Victoriei, ce îmbinã noul cu vechiul. Aici se aflã clãdiri de birouri moderne, dar şi vechi (Muzeul de Istorie Naturalã „Grigore Antipa", Muzeul Ţãranului Român). Calea Victoriei nu are dotãri specifice, toate utilitãţile, precum şi grãdiniţele, şcolile, spitalele, gãsindu-se în zonele limitrofe.

  Mai ai completari ?
Trimite-ne definitia ta:


Numele tau:
Email-ul tau:
Telefon:
Galerii Foto Calea Vict..
vezi toate galeriile »  
banner_ghid_imopedia_300x250.gifbanner_ghid_imopedia_300x250.gifbanner_ghid_imopedia_300x250.gif